Ada Vultur, misionar în Madagascar

http://wycliffe.ro/ada1

Diferențe și dispute inutile, spiritual vs duhovnicesc, a purta sau nu barbă

În armată am avut un coleg care îmi spunea deseori că noi evanghelicii avem un limbaj arhaic. Eu spre exemplu foloseam cuvântul „neprihănire” sau „mântuit”. Colegul meu era bihorean iar eu bucovinean, și aveam destule cuvinte diferite. Sigur, colegul meu nu avea legături cu nici un fel de biserică, era liber cugetător, căci dacă ar fi fost activ în Biserica Ortodoxă, ar fi avut poate complexe de inferioritate datorită limbajului arhaic promovat de ortodoxie. Este adevărat că Biserica este deseori acuzată pe drept că rămâne în urmă față de societate, că nu-i suficient de dinamică, că practică tot felul de ritualuri obscure, ba chiar oculte, pe care nimeni nu are voie să le pună la îndoială.

O bucată de timp am purtat barbă, și cum în comunitatea mea a purta barbă înseamnă a fi și lumesc, am primit o pedeapsă tacită: să nu mai predic. Doar că pot trăi destul de bine și fără să predic, deși uneori cu greu îi tolerez în sinea mea pe cei care ne bombardează cu versete care nu au legătură cu subiectul invocat. Asemenea predicatori uită că se adresează unui public care este tocit de atâtea versete, un public care are nevoie de predicatori care să facă legătura dintre realitățile de astăzi și Biblie, nu doar să citeze versete. 

Cu ceva vreme în urmă s-a făcut multă vâlvă despre traduceri. Mulți evanghelici spun că traducerea Cornilescu este cea mai bună. Sunt de acord, însă la aproape 100 de ani, este o traducere veche. Societatea se modernizează într-un ritm accelerat. Pentru ortodocși limbajul folosit de Cornilescu la timpul traducerii a fost prea modern, însă putem învăța din greșeala lor. Ei au rămas loiali arhaismelor de tot felul, și la ora actuală traducerile lor au topică greoaie și sunt pline de arhaisme, cine știe, poate aceasta este o strategie de a ține poporul departe de Biblie. Apărătorii limbajului arhaic uită că avem de a face cu o generație care trăiește online, o generație care vorbește pe jumătate, nu folosește diacritice dar folosește o mulțime de k-uri. Eu cred că trebuie să ajungem și la acești oameni, și cu siguranță fără traduceri mai noi, și fără un limbaj pe înțelesul omului de rând, evanghelicii fac același lucru ca ortodocșii care cred că vechiul e mai sfânt de noul, iar niște oase ale unui sfânt sunt mai valoroase decât milioanele de păcătoși vii zdrobiți de alcool sau alte vicii distrugătoare. 

Spiritual sau duhovnicesc? Să redau una din metehnele arhaismelor. În denominația mea, unii sunt de părere că nu este bine să folosim cuvântul „spiritual” ci numai „duhovnicesc”. Termenul duhovnicesc, după părerea mea este destul de vechi și mulți din generațiile de după 90 nu îl înțeleg fără dex. Care este problema dacă folosesc „spiritual”? Conform dex-ului ambele termene nu descriu starea la care ne referim noi penticostalii; un om plin de Duhul Sfânt. Primul te duce cu gândul la duhovnic, preot (lucru pe care penticostalii nu l-ar accepta dar ar lua sensul literar), iar al doilea se referă la ceea ce ține de suflet, un termen destul de neutru din acest punct de vedere. Dacă ar fi să aleg între cele două, niciunul nu este clar conform dex-lui pentru noi. Apoi să nu uităm că limba română are o mulțime de cuvinte împrumutate din alte limbi; turcă, greacă, engleză, franceză, slavonă, latină etc. Totuși, pentru a fi pe înțelesul celor din generația mea, cred că este mai potrivit să folosim spiritual.

Limbajul bisericesc se dezvoltă în biserici. Mulți oameni nu doresc să devină creștini din cauză că privesc biserica ca o instituție. Nu vreau să intru în amănunte despre abuzurile Bisericii, vreau doar să atrag atenția că atâta timp cât Biserica se comportă în societate în calitate de instituție responsabilă cu religia oamenilor, cei mai mulți oameni trăiesc cu impresia că nu au nevoie nici de Dumnezeu și nici de Biserică. Ea trebuie să-și redescopere identitatea dar și scopul existențial, acela de a se ocupa de oameni. Comunitățile se bazează pe relații interumane, însă instituțiile pot să funcționeze sute de ani în virtutea unor legi, chiar dacă sunt niște instituții moarte. Unul dintre marele minusuri ale creștinismului instituțional este tocmai lipsa unui cadru în care să se dezvolte comunități vii. Există atâtea feluri de teorii astăzi despre creștere spirituală, edificare etc. Toate se învârt în jurul unor idei preconcepute, ele însă sunt moarte atâta timp cât le avem în cap și nu avem cadrul relațional în care să creștem împreună. Comunitățile funcționale de credincioși pot transmite un mesaj mult mai puternic în societate decât predicile sterile pe care le auzim în fiecare duminică, eu ascult cel puțin una pe săptămână, uneori chiar mai multe, și nu puține se focalizează pe nimicuri precum cele mai sus amintite.

Nevoia de traducere a Bibliei în lume

Te-ai întrebat câte popoare nu au Biblia tradusă, câte limbi nu au alfabet? Câte grupuri etnice așteaptă Biblia?

Vino pe data de 1 martie 2016, la Școala Filadelfia, la ora 19:00 

Ruben Dubei fost misionar în Africa 10 ani va prezenta nevoia de traducere a Bibliei.  

Evanghelici, nu așteptați să vă iubească lumea!

Veţi fi urâţi de toţi pentru Numele Meu; dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit. Marcu 13:13 (VDCC) 

Cererile în căsătorie cu închinăciuni pe facebook

Tot mai des văd tineri pe net care își regizează momentul când își cer partenerele în căsătorie. După părerea mea, nu numai că este o chestiune prostească să-ți regizezi viața după modelul hollywoodian și să-ți pui pozele pe net, dar ni se induce ideea că bărbații au devenit niște închinători ai femeii. Imaginile respective divulgă faptul că avem de a face cu un nou tip de bărbați fără prea multă bărbăție, oameni cu un profil feminizat.

Biblia ne spune clar: bărbatul este capul femeii. După modelul norvegian este invers, femeia este capul bărbatului. Biblia nu ne dă dreptul să ne umilim soțiile, nu aș aștepta niciodată ca soția să mi se închine. Însă nici invers nu mi se pare o normalitate. Unde nu-i cap vai de picioare, spune o vorbă românească. Cam așa au ajuns multe familii în zilele noastre, ele conduc, iar sunt ei supușii.

Cum s-a folosit Satana la început de femeie așa se folosește și la urmă, multe femei răstoarnă ordinea pusă de Dumnezeu, iar bărbații tac molcom. Femeia astăzi predică, femeia este în armată, femeia conduce ministere, iar la evanghelici unele conduc biserica locală. Parcă fără imaginea femeii nu există marketing, inclusiv literatura evanghelică abundă de cărți cu publicitate feminină. Ce să mai zic de îmbrăcăminte! Toate televiziunile creștine au în studiouri femei care nu găsesc în garderoba lor fuste sau rochii mai generoase. Și la adventiști, și la penticostali și la baptiști aceeași nerușinare feminină. Bărbaților, ce s-a întâmplat cu noi? Unde ne este autoritatea de a vorbi adevărul?

Nu îmi este rușine cu numele de sectant, penticostal, eretic etc

Protestele împotriva Norvegiei au răscolit Europa, și, cei care nu agreează evanghelicii au avut ocazia să ne batjocorească în fel și chip, mai ales pe internet. Creștinii ortodocși sunt învățați de mici să-și verse batjocorile asupra noastră.

Îmi aduc aminte cum la școală aproape toată clasa îmi spunea; rătăcit, pocăit, sectant iar cei religioși îmi spuneau eretic. Și în evanghelizare prin sate uneori pățim același lucru. Mai întâlnim câte unul care nu are habar despre Biblie dar știe că noi pocăiții suntem niște rătăciți cu care nici nu trebuie să discute.

Recunosc că am trecut prin momente de umilință și în armată, erau unii soldați foarte inculți, needucați, unii nu știau bine să citească, dar știau să facă tot felul de bancuri batjocoritoare la adresa pocăiților.

Mă gândesc că batjocorile cu efecte nefaste le avem în copilărie și în tinerețe, în perioade critice de formare. Nu este de mirare că mulți tineri evanghelici renunță la credință din cauza umilinței din partea colegilor.

Acum după atâția ani nu mă mai afectează batjocorile, am înțeles strategia celui rău. Și pe blog am primit uneori comentarii din partea unor ortodocși care m-au făcut în toate felurile, dar nu le-am publicat.

Sunt penticostal și una din batjocorile auzite pe buzele multor colegi era din cauza familiilor numeroase ale credincioșilor. Nu vreau să redau efectiv frazele. Măi oameni buni, mereu ați acuzat pocăiții că au copii mulți, dar oare nu suferim ca națiune din cauza demografiei scăzute? Nu cumva atâtea țări în Europa de Vest au acceptat imigranți pentru că nu au oameni care să lucreze în fabrici și să contribuie la sistemul de pensii? Și cazurile din Norvegia ne spun ceva, norvegienii nu au copii prea mulți și îi fură de la alții.

În România s-au comis multe avorturi începând cu anii 90. Femeile care practică avortul și au cel mult un copil sunt considerate normale, iar femeile pocăiților care au mulți copii primesc batjocorile de rigoare. Sunt convins că și biserica ortodoxă face eforturi pentru susținerea familiei, totuși având în vedere că suntem într-o țară majoritar ortodoxă, cele mai multe avorturi le-au comis femeile aparținătoare ortodoxiei. Există o mulțime de comentatori pe net care ne batjocoresc pentru îndoctrinare religioasă, că nu ne lăsăm copiii la distracții etc. Cred că ar fi bine să mai învățați din prezentul Europei Occidentale. Vesticii l-au scos pe Dumnezeu din familie și din viața publică de dragul ateilor și a musulmanilor, însă au acceptat în schimb toate păcatele sexuale. Efectele se văd cu ochiul liber, au ajuns pradă homosexualității, feminismului, lesbianismului și fără copii. Și cum fără capital uman nici o națiune nu poate funcționa, Europa se sufocă sub importul masiv de migrație islamică. A face și a crește copii nu e o rușine, ci o normalitate, mamele cu mulți copii sunt niște eroine care merită apreciere și recunoștință din partea noastră.

Nu îmi este rușine de titlurile care le primim din partea oamenilor. Și Domnul Isus a fost batjocorit și refuzat de societatea timpului, apostolii au fost batjocoriți și martirizați, într-o lume a minciunii, cei care cred și susțin adevărul vor avea de suferit.

Doamne ai milă de cei care suferă mult mai mult pentru adevăr decât noi!

Înnoirea spirituală în vremuri când religia cade în dizgrație

În calitate de creștin nu pot să mă identific cu toate faptele atribuite creștinismului de-a lungul timpului, chiar dacă musulmanii sau ateii încearcă să judece creștinismul ca un tot unitar. Creștinismul adevărat are ca model credința apostolică și se raportează mereu la cele 27 de cărți ale Noului-Testament. Există multe evenimente istorice ale bisericii la care nu subscriu, ca de exemplu; cruciadele, inchiziția, persecuțiile, sau chiar alipirea bisericii la structurile imperiului Roman.

Cei mai înverșunați critici ai bisericii trebuie să fie onești și să recunoască că cei persecutați și umiliți de-a lungul secolelor au fost adevărații creștini și nicidecum cei care au condus lumea în numele lui Dumnezeu, când de fapt ei erau niște dregători îmbrăcați în haine bisericești.

Uneori trebuie să fiu onest și să recunosc că nu subscriu la anumite convingeri adoptate de marea majoritate a penticostalilor (mișcare din care fac parte). Spre exemplu sunt adept al non-rezistenței. CONSIDER că biserica nu ar trebui să se implice în conflicte armate nici măcar la presiunea statului. Nu subscriu nici la ierarhia bisericească. Consider că modelul de conducere al Creștinilor după Evanghelie este cel mai aproape de „începuturi”, deși am impresia că nici ei nu vor mai rezista mult fără o reașezare a lucrurilor, adică vor fi presiuni din rândul lor să accepte o regândire a conducerii bisericii după modelul celorlați evanghelici. Personal nu cred că ar trebui să fie diferențierea cler-laici, însă din păcate penticostalii au adoptat în ultimii ani o strategie care evidențiază această diferențiere. Hainele pastorilor la botezuri arată poziția lor față de „restul”.

Cu toate că evanghelicii au avut reputația de oameni ai bibliei, orice mișcare a avut urcușuri și coborâșuri. Nu de puține ori în plin declin spiritual al unei mișcări s-au născut alte mișcări, acestea fiind un răspuns natural față de neputința clerului de a găsi soluții viabile de înnoire spirituală.

Apariția penticostalismul a fost privit cu mult scepticism de către marea majoritate a denominațiilor evanghelice de la începutul secolului 20. Lăsând la o parte prejudecățile, astăzi din orice perspectivă ai privi, penticostalismul a fost o mișcare extraordinară de înnoire a evanghelicilor.

Astăzi la peste un veac de la marile treziri spirituale, când tot ce ține de religie merge în declin, când oamenii își neagă rădăcinile creștine și identitatea, în Europa ar fi necesară apariția unei mișcări de înnoire spirituală. Nu cred că am avea nevoie de o nouă denominație evanghelică, avem deja destule, ci o înnoire a celor existente.

Poate vă întrebați: la ce ne-ar folosi o asemenea trezire? Curentul cesaționist și-a diminuat mult influența, penticostalii și carismaticii s-au dezvoltat enorm mai ales în America Latină, Asia și Africa, care ar fi utilitatea unei asemenea mișcări?

Personal cred că, oricât de bine am sta teoretic, în practică, cel puțin în Europa, influența evanghelicilor este nesemnificativă. Și poate există mii de motive de ce au ajuns europenii unde au ajuns, amintesc doar câteva motive curente care au pus stăpânire pe Europa: hedonismul, materialismul și imoralitatea. Lupta de clasă așa cum face biserica ortodoxă are limitările ei. Oricât de bine ne-am asigura prin legi că homosexualii nu conduc interesele unei națiuni, mai târziu sau mai devreme răul va produce stricăciuni ireparabile. Tocmai din acest motiv evanghelicii nu ar trebui să fie niște militanți înverșunați care mereu să demonizeze răul de parcă asta ar fi unica soluție, ci să se roage pentru o mișcare de înnoire spirituală.

Privind în trecut putem învăța încă ceva. Evanghelicii care s-au rugat pentru trezire în trecut au fost motivați și de necazuri. Au fost destul crize sociale înainte de 1904 în Țara Galilor. Nici pe vrea lui John Wesley nu erau lucrurile roz. Deci să nu uităm că și necazurile contribuie la apariția trezirilor spirituale, dacă slujitorii direcționează frustrările și dezamăgirile adunărilor către o viață de rugăciune pentru trezire.

Înnoirea spirituală nu numai că este o necesitate pentru orice mișcare evanghelică din când în când, ci este și un „must” pentru generația tânără. Este mai ușor să postezi zeci de link-uri pe zi decât să te rogi, este mai ușor să-ți pierzi vremea urmărind presa, noutățile internaționale, tendințele modei decât să te rogi. Este greu să renunți la tot ce-i lumesc și să-L cauți pe Dumnezeu, mai ales atunci când cei mai mulți aleargă după cele materiale. Mii de evanghelici postează din oră în oră tot felul de nimicuri pe facebook sau pe alte rețele de socializare, mă tem că tinerii au impresia că pot schimba mai multe cu facebook-ul decât ar putea schimba Dumnezeu. Mă tem că prea puțini tineri  care aparțin generațiile de evanghelici de după 90 conștientizează dificultățile care ne stau înainte. Tocmai de aceea cred și îndemn tinerii să se roage pentru o trezire, o trezire care va aduce o mare înnoire spirituală.

Povestea dureroasă a unei femei din Norvegia distrusă de două ori de Barnevernet

Ascultați povestea dureroasă a unei femei răpită de Barnevernet în copilărie care mai apoi când a devenit mamă aceiași instituție îi ia copiii din cauză că nu a fost de acord cu trecutul ei. Femeia uneori folosește cuvinte vulgare pentru a-și vărsa amărăciunea.

Similarități între CPS Norvegia și poliția politică din România (înainte de 89)

În aproape toate cărțile care descriu persecuția din România înainte de 1989 sunt redate amănunte despre instituția securității. Această temută instituție a distrus un număr mare de vieți și a răvășit complet destinele multor oameni. Unii oameni au reușit să supraviețuiască alții nu.

Securitatea din țările comuniste printre care și România are unele similarități cu instituțiile de astăzi din Norvegia. La prima vedere în democrație ar fi absurd să apară instituții de genul securității, se pare că în lume sub pretextul protecției copilului, în multe țări democratice s-a dezvoltat o nouă instituție care operează destul de secret și netransparentă, și care a devenit la fel de temut, chiar dacă nu torturezează fizic cum făcea securitatea.

1) Netransparență. Securitatea din România era o instituție netransparentă. Barnevernet este o instituție foarte netransparentă. Nu există multe informații publice despre activitatea acestei instituții, norvegienii de rând știu puține lucruri despre ascunzișurile ei. Așa eram și noi românii, ne temeam de Securitate, știam că face mult rău dar public nu existau multe informații.

2) Secretomania. Barnevernet-ul este o instituție care accentuează secretomania. Tot așa era și Securitatea. Barnevenet-ul își intimidează victimele să-și țină gura indiferent de răul comis asupra lor. Frica insuflată asupra victimelor îi ajută să-și continuie activitatea nestingheriți indiferent de durerea produsă în rândul populației.

3) Acționează fără mandat judecătoresc. Securitatea avea mână liberă să facă aproape tot ce își dorea cu viețile oamenilor, justiția nu putea împiedica cu nimic activitatea securității, ofițerii nu erau trași la răspundere pentru acțiunile lor, iar dacă erau procese, judecătorii aveau verdictele înainte de începerea audierilor. În același mod Barnevent-ul cât și alte instituții (CPS) din lumea vestică acționează fără mandat din partea justiției, încalcă intimitatea părinților și odată ce ai fost luat la ochi este aproape imposibil să-ți dovedești nevinovăția.

4) Barnevenet are bani mulți. În timp ce românii stăteau la cozi, abia supraviețuiau din cauza frigului din apartamente iarna, ofițerii de securitate trăiau îndestulați. În multe țări din Europa agențiile de protecție a copilului au foarte mulți bani puși la dispoziție de guverne, în timp ce milioane de oameni abia își plătesc chiriile sau își pierd locurile de muncă și trăiesc din ajutoare sociale. Aceste familii sunt la mila CPS-urilor, care fără milă le răpesc copiii și îi încredințează în îngrijire altor familii cărora li se dă bani lunar. Dacă aceste instituții au fost create pentru binele copiilor și a familiilor de ce nu ajută familiile cu dificultăți financiare? De își permit să fure copiii ca în cele din urmă statul să cheltuiască sume imense de bani doar pentru a se afla în treabă?


5) Filaj, denunțuri, urmăriri. Înainte de 89 nu aveai încredere în aproape nimeni. Nu știai cine este colaborator cu Securitatea. Putea fi un vecin, putea fi preotul, putea fi profesorul etc. Până la urmă și în familii existau uneori denunțători. În Norvegia în sfera publică viața este foarte periculoasă. Oricui i se năzare ceva poate să te denunțe la CPS și imediat ți se răpesc copiii. Nimeni nu stă la discuție prea mult. Să nu uităm de rețelele de socializare, fără îndoială CPS-urile se folosesc și de informațiile online pentru a-și face o părere despre victime.

5) CPS-urile nu își asumă greșelile. În aproape tot blocul comunist, poliția politică nu a avut demnitatea să se deconspire și să arate opiniei publice dimensiunea atrocităților comise. Același lucru se întâmplă și în țările vestice, aceste instituții lipsite de orice simț al umanității, pline de aroganță distrug multe vieți dar nu își asumă greșelile. Își acoperă păcatele cu alte păcate.

6) Fără durere sufletească. CPS-urile pretind că lucrează cu copiii dar nu au deloc simțul matern. Poliția politică tortura fără milă adulții în general pe motive de foarte multe ori inventate. Prea puțin le păsa de familia care rămânea îndurerată atunci când tata sau mama erau luați și trimiși în închisori iar copiii ajungeau în orfelinate. Același lucru comit CPS-urile, nu aplică torturi fizice dar aplică niște torturi psihice greu de imaginat. Să vii în casa unei mame și să-i iei copiii, să vezi cum copilașii plâng de numai pot, să vezi mamele zdrobite și să-i smulgi uneori chiar de la sânul lor este total inuman. Unde mai pui că CPS-ul are o mulțime de femei. Unde sunt acum feministele? Nu mai bine lași femeia să crească copiii acasă? Culmea ironiei, Norvegia are femei la atât la conducerea guvernului cât și la ministerul care se ocupă de protecția copilului. Unde vă este inima de mamă, doamnelor?

Priorități în viața de credință (2)

Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Coloseni 3:1-2 (VDCC)

Realitatea învierii pătrunde cu greu în activitățile zilnice ale creștinilor contemporani. Avem atâtea priorități, atâtea sarcini de îndeplinit, carieră, școli etc. Tată ceresc schimbă-ne inima și ajută-ne să trăim în această viață cu dorința învierii hristice.

Gândindu-ne așa de mult la lucrurile de pe pământ s-ar putea să ne rezervăm prea puțin timp și resurse pentru a ne forma o gândire cerească. Când ești sănătos, ai o oarecare stabilitate financiară, locuiești într-o țară liberă, ai impresia că viața e așa de frumoasă: și totuși iubind o patrie cerească te motivează să te gândești la ea. Românii înainte de 89 visau America și în primii ani de libertate mulți s-au străduit să ajungă în Vest. 

Este greu să cred că vom ajunge în patria cerească dacă o iubim mai mult pe cea pământească. Doamne Isuse, ajută-ne să ne gândim la răsplătirile Tale mai mult decât la ofertele tentante, vremelnice și degradabile ale lui Satana și ale lumii în care trăim acum.